La ceilalți vedem foarte limpede nuanțele. Un om poate fi nesigur și totuși adorabil. Poate fi grăbit și bine intenționat. Poate avea un râs prea tare, un dinte ușor strâmb, o timiditate care îl încurcă sau o sensibilitate care îl face să reacționeze ciudat uneori. Și toate acestea nu ni se par motive serioase ca să-l iubim mai puțin. Le așezăm firesc în imaginea lui. Le înțelegem. Le iertăm aproape înainte să fie nevoie de iertare.
Cu noi, însă, tonul se schimbă.
Ce la altcineva pare o particularitate, la noi devine defect. Ce la altcineva pare o nesiguranță omenească, la noi devine o dovadă. Ce la altcineva pare doar o zi proastă, la noi devine caracter. Nu spunem „astăzi am fost stângace”. Spunem, mai devreme sau mai târziu, „așa sunt eu”. Și rareori o spunem cu tandrețe.
Avem o severitate foarte selectivă. O prietenă îți spune că se simte urâtă într-o fotografie și imediat vezi zece lucruri frumoase la ea. Tu te vezi prost într-o fotografie și, dintr-odată, imaginea aceea pare să spună adevărul despre tine. Cineva drag îți povestește că a fost prea emotiv într-o conversație și îl liniștești: era normal, se întâmplă, poate a avut o zi grea. Tu spui ceva stângaci și până seara ai început deja să-ți explici că ești prea sensibilă, prea timidă, prea mult sau, dimpotrivă, niciodată suficient.
Poate pentru că la ceilalți vedem contextul, iar la noi vedem verdictul.
La altcineva observăm oboseala, presiunea, trecutul, nesiguranța, ziua proastă și toate lucrurile care ar putea explica un moment dificil. La noi, contextul dispare suspect de repede. Rămâne doar lupa. Iar sub lupă, totul pare mai mare.
Un defect fizic nu mai este un detaliu, ci devine centrul imaginii. O slăbiciune nu mai este o parte vulnerabilă din noi, ci devine identitate. Ca și cum nouă nu ni s-ar permite complexitatea pe care le-o acordăm, atât de firesc, celorlalți.
Poate că aici intervine și ceva mai profund. Mulți dintre noi am învățat, într-un fel sau altul, să legăm valoarea personală de ideea de a fi „în regulă”. Suficient de buni, suficient de plăcuți, suficient de siguri pe noi. Așa că orice imperfecțiune poate începe să pară mai mult decât este. Nu mai este doar ceva ce nu ne place la noi. Devine o întrebare: dacă se vede prea tare? Dacă spune ceva important despre mine? Dacă oamenii observă?
Și totuși, aproape niciodată nu iubim oamenii pentru netezimea lor.
Îi iubim pentru felul în care râd, pentru poveștile pe care le spun de zece ori, pentru felul în care încearcă, pentru sensibilitățile lor, pentru gesturile mici pe care poate nici nu le observă. Îi iubim cu tot cu lucrurile care nu sunt perfecte. Uneori, tocmai acelea îi fac recognoscibili și apropiați.
Poate că aceeași îngăduință pe care o oferim celorlalți ar merita să existe și în relația cu noi înșine. Nu ca obligație de a ne plăcea în fiecare zi și nici ca exercițiu de pozitivitate forțată. Ci ca o formă de corectitudine.
Pentru că vocea care ne judecă atât de aspru nu este întotdeauna vocea adevărului. Uneori este doar o voce veche, antrenată să creadă că, dacă ne critică prima, ne protejează.
Poate că nu trebuie să devenim mai buni pentru a merita blândețea pe care o oferim deja celorlalți.
Poate că trebuie doar să învățăm să ne privim cu aceiași ochi.