Recunosc că mult timp am avut o relație aproape copilărească cu economisitul. Îmi plăcea ideea de a fi genul acela de adult care pune bani deoparte, are un mic fond de siguranță și nu intră în panică atunci când apare o cheltuială neașteptată. Doar că, în realitate, eu eram persoana care își spunea „luna asta chiar mă organizez”, iar apoi comanda o cafea bună, mai lua ceva drăguț pentru casă, mai apărea ceva „absolut necesar” și gata. Economiile rămâneau, din nou, o intenție frumoasă.
În timp, am început să înțeleg că, în cazul meu, problema nu era doar lipsa de disciplină. Știu cum sună, dar eu cred că uneori nu economisim nu pentru că suntem iresponsabili, ci pentru că încercăm să ne facem viața mai suportabilă din bucăți mici. O ieșire. O rochie. O lumânare care miroase exagerat de bine. Un taxi luat într-o zi în care simți că nu mai poți. Mă irită profund discursul acela moralizator despre bani, de parcă orice cheltuială care nu e strict utilă ar fi automat o dovadă de superficialitate. Dacă stau să mă gândesc bine, uneori cheltuim ca să ne ținem pe linia de plutire.
Mai e și capcana aceea foarte perfidă în care intru uneori: dacă tot nu pot economisi „serios”, atunci nici nu mai are rost să încerc puțin. Și da, îmi asum ce urmează să spun: perfecționismul strică inclusiv lucrurile practice. Dacă nu pun deoparte o sumă mare, mi se pare că n-am făcut nimic. Dacă luna asta n-am fost impecabilă, mă port ca și cum jocul e deja pierdut. Voi vedeți cât de absurd e? Eu îl văd și tot cad în el.
Vă spun din proprie experiență: mai e și oboseala. Când alerg între ore, planuri de lecție, drumuri și toate nimicurile acelea care se adună fără să le chem, ultimul lucru pe care vreau să-l fac seara este să stau disciplinată în fața unei aplicații de buget. N-o să mint: în zilele în care sunt epuizată, cheltuitul îmi dă o iluzie rapidă de recompensă. Nu e matur, nu e spectaculos, dar e adevărat.
Am convingerea că despre economisit se vorbește prea des de parcă ar fi doar matematică. Pentru mine, nu e. E și frică, și impuls, și vinovăție, și uneori chiar revoltă. Pentru că există o parte din mine care simte că, dacă tot muncesc atât, merit să-mi fac mici bucurii fără să transform fiecare leu într-un exercițiu de autocontrol. O spun fără ocolișuri: nu cred că orice om care nu economisește constant e dezordonat. Uneori e doar obosit. Sau speriat. Sau a crescut cu ideea că banii vin și pleacă, deci mai bine te bucuri de ei cât sunt.
Partea mea preferată e că totuși am început să mă înțeleg mai bine. Nu m-am transformat peste noapte într-o persoană care își notează impecabil fiecare cheltuială, dar mă surprind uneori că las bani deoparte tocmai atunci când nu mă mai cert continuu pentru asta. Poate mă înșel, dar simt că economisirea începe mai greu atunci când o legi doar de rușine și de „ar trebui”.
Eu încă învăț. Încă mă enervez pe mine când văd cât de repede se duc banii pe lucruri mici. Încă am luni în care mă cred foarte organizată și apoi apare viața peste mine, cu toate cheltuielile ei enervante și deloc poetice. Dar cred cu toată inima că primul pas nu e să mă prefac că sunt altcineva. E să fiu sinceră cu mecanismele mele și să nu mai confund valoarea mea ca adult cu cât de perfect știu să economisesc. Și atunci mă întreb, foarte sincer: oare nu de aici ar trebui să înceapă, de fapt, și o relație mai sănătoasă cu banii?