Acum vreo trei săptămâni, într-o luni, pe la 7 fără un sfert, îmi beam cafeaua în picioare, cu geanta sprijinită de scaun și cu mintea încă puțin încețoșată de somn. Și totuși, în toată graba aceea deloc poetică, am avut un gând foarte limpede: mie munca îmi dă uneori un fel de formă. Nu sensul vieții, nu vreo aură spectaculoasă, ci formă. Îmi așază ziua, îmi pune mintea în mișcare, mă scoate din amorțeala aceea în care, dacă stau prea mult, încep să mă aud prea tare pe mine însămi.
Recunosc că nu am ajuns să înțeleg asta peste noapte. Mult timp am redus munca, chiar și în capul meu, la partea ei cea mai evidentă: responsabilitate, oboseală, bani, deadline-uri, lucruri de făcut. Dar pe mine munca m-a hrănit și în locuri despre care se vorbește mai rar. M-a hrănit în zilele în care am simțit că am fost utilă cu adevărat. În diminețile în care o lecție a ieșit bine și am plecat de la clasă cu senzația aceea simplă, dar foarte curată, că ceva s-a legat. Vă spun din experiența mea: satisfacția de a vedea că ai făcut bine un lucru mic poate cântări enorm într-o zi.
Partea mea preferată e că munca îți dă ocazia să te vezi crescând în timp real. Nu mereu spectaculos, nu cu artificii, ci în feluri mici și foarte omenești. Rezolvi mai repede ceva ce altădată te speria. Găsești tonul potrivit într-o situație în care înainte te-ai fi blocat. Primești un mesaj, o apreciere, o replică spusă pe fugă, dar care îți rămâne în minte toată ziua. Și da, îmi asum ce urmează să spun: pentru mine, nevoia de a mă simți bună la ceva nu e deloc superficială. Mi se pare una dintre nevoile cele mai firești pe care le avem.
În același timp, știu cum sună, dar munca poate fi și o pauză de la propriul haos. Nu spun refugiu, nu spun soluție universală, și clar nu spun că e sănătos să te îngropi în lucru doar ca să nu te întâlnești cu tine. O spun fără ocolișuri: fuga în muncă există și face ravagii. Dar există și varianta aceea mai tăcută, mai modestă, în care faptul că ai de predat, de răspuns, de organizat, de dus ceva până la capăt îți mai eliberează puțin capul de zgomot. Când atenția mea e cerută de ceva concret, grijile mele nu dispar, dar parcă nu mai țipă toate odată.
Doar că aici începe și partea complicată. Am convingerea că aproape tot ce ne face bine prin muncă se poate răsuci, dacă nu suntem atenți, împotriva noastră. Structura poate deveni colivie. Dorința de a fi util poate aluneca, pe nesimțite, în nevoia de a demonstra continuu că meriți locul pe care îl ai. Aprecierea poate deveni dependență. Evoluția poate aduce cu ea comparația aceea obositoare care îți strică bucuria chiar în mijlocul ei.
Pe bune, cine n-a simțit măcar o dată tentația de a se descrie aproape exclusiv prin ce face? Eu am simțit-o. Și mă surprind uneori că răspund prea repede la întrebarea „ce mai faci?” cu tot ce ține de muncă, de parcă restul meu ar fi doar o anexă. Mie una mi se pare periculos momentul acela în care profesia nu mai este o parte din identitatea ta, ci începe să ceară tot spațiul. Pentru că, oricât de frumoasă sau de importantă ar fi munca, eu cred cu toată inima că nu ar trebui să ne înghită numele, relațiile, liniștea, viața din afara ei.
Poate mă înșel, dar simt că relația sănătoasă cu munca nu e nici în glorificare, nici în dispreț. Nici în „muncește până cazi”, nici în ideea că munca e doar o obligație rece din care nu poți scoate nimic viu. Pentru mine, ea rămâne un loc ambiguu și important: un spațiu în care cresc, mă risipesc, mă adun, mă ascund uneori și mă regăsesc alteori.
Iar întrebarea care mă urmărește tot mai des nu e dacă muncesc mult sau puțin, ci alta: din tot ce îmi dă munca mea, ce aleg să păstrez cu mine și ce n-ar trebui să las niciodată să-mi ia?