Există un tip de dor despre care nu se vorbește suficient: dorul de cine am fost. Nu de un fost iubit, nu de o casă, nu de un oraș, nu de o perioadă anume, ci de o versiune mai veche a noastră, pe care o simțim uneori foarte aproape și, în același timp, imposibil de atins. Mi se pare că dorul acesta vine pe furiș. Poate dintr-o fotografie. Poate dintr-un parfum. Poate din felul în care râdeam într-un video vechi și observăm, cu o tresărire mică, că râsul acela avea altă lumină. Nu pentru că acum viața ar fi neapărat mai rea, ci pentru că între timp s-au așezat peste noi lucruri. Griji, prudență, experiențe, dezamăgiri, responsabilități. Și, fără să vrem, am început să ne mișcăm altfel prin lume. Uneori ne e dor de varianta noastră care nu analiza atât de mult.
Care nu se proteja din primul minut. Care intra într-o conversație fără să-și recite apoi fiecare replică în minte. Care avea poate mai puțin discernământ, dar și mai puțină teamă. Alteori ne e dor de cine eram într-o perioadă în care viața părea mai deschisă, iar noi ne simțeam mai întregi înăuntrul ei. Cred că nu tânjim mereu după trecut pentru că a fost perfect, ci pentru că în el există fragmente din noi pe care simțim că le-am pierdut pe drum. O spontaneitate. O încredere. O bucurie mai puțin negociată. O formă de speranță care nu cerea atâtea dovezi. Și când ne întâlnim din întâmplare cu urmele acelei versiuni, ne încearcă un dor straniu, pentru că recunoaștem ceva intim și totuși îndepărtat.
Partea dificilă este că nu ne putem întoarce, de fapt, la cine am fost. Nu putem recupera intactă o versiune construită pentru un alt timp, cu alte necunoscute, alte așteptări și alte răni încă netrăite. Oricât ne-ar plăcea ideea, nu ne putem locui din nou trecutul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Dar poate că rostul acestui dor nu este să ne împingă înapoi, ci să ne arate ce ne lipsește acum. Poate că dacă ne este dor de fata care râdea mai ușor, nu înseamnă doar că vrem să fim iar ea, ci că avem nevoie să facem mai mult loc bucuriei. Dacă ne e dor de varianta noastră mai curajoasă, poate că nu trecutul ne cheamă, ci o parte din noi care vrea să revină la suprafață într-o formă nouă, adultă, dar vie.
Mi se pare reconfortant să cred că nu toate versiunile noastre dispar de tot. Unele doar se retrag. Așteaptă să fie chemate înapoi, nu în forma lor veche, ci într-una care încape în viața de acum. Poate că nu mai putem fi exact cine am fost la 19 sau la 25 de ani. Dar putem salva ceva din felul acela de a simți, de a spera, de a ne lăsa atinse de viață. Poate că maturizarea nu înseamnă să ne despărțim definitiv de versiunile mai vechi ale noastre, ci să învățăm să le purtăm cu tandrețe. Să nu le idealizăm, dar nici să nu le trădăm. Să le mulțumim pentru ce au fost și, din când în când, să le întrebăm ce încercau să ne învețe despre noi înainte să devenim atât de serioase.