Există ceva care mă fascinează sincer în felul în care ne-am obișnuit să vedem atât de mult din viețile oamenilor. În câteva minute aflu unde a fost un coleg în vacanță, ce a mâncat cineva la cină, cum arată casa unei persoane pe care n-am întâlnit-o niciodată sau ce a făcut o prietenă într-o duminică după-amiază. Și da, îmi asum ce urmează să spun: mie chiar îmi place treaba asta. Îmi place că oamenii împărtășesc, îmi place că pot descoperi locuri prin ochii lor și îmi place ideea că o fotografie poate porni o conversație care altfel poate n-ar fi existat deloc.
Dar, pe bune acum, accesul ăsta permanent schimbă puțin felul în care îi descoperim pe ceilalți. Dacă un coleg se întoarce din vacanță, e foarte posibil să știi deja unde a fost, ce hotel și-a ales, ce plajă i-a plăcut și chiar cum arăta micul dejun. Ai văzut totul în câteva story-uri, repede, între două stații de autobuz sau cât îți bei cafeaua. Iar când vă întâlniți, conversația nu mai începe firesc cu „Cum a fost?”, pentru că ai senzația că știi deja. Numai că nu știi, de fapt. Recunosc că asta mi se pare una dintre micile păcăleli ale vieții online: ai văzut fotografiile, dar nu și povestea. Ai văzut locurile, dar nu știi ce i-a plăcut cu adevărat, ce l-a surprins, ce l-a făcut să râdă sau care a fost momentul pe care nu l-ar fi postat niciodată.
Eu cred cu toată inima că aici apare una dintre cele mai interesante părți din toată povestea asta online: ajungem să ne familiarizăm cu oameni pe care, dacă stăm bine să ne gândim, nu îi cunoaștem chiar atât de bine. Le știm mici detalii, le recunoaștem casa, animalele, locurile preferate și, uneori, până și felul în care își beau cafeaua. Și totuși, poate mă înșel, dar simt că ne grăbim prea tare când spunem că „știm” pe cineva doar pentru că i-am văzut viața în pătrățele. O spun fără ocolișuri: eu cred că e o eroare să confunzi accesul cu apropierea. Nu e același lucru. Avem impresia că știm cum arată viața cuiva, deși vedem doar ce a ales omul acela să lase la vedere. Și, culmea, nu cred că e ceva rău în asta. Vă spun din proprie experiență: facem asta cu toții. Alegem pozele care ne plac, povestim ce vrem să împărtășim și ținem restul doar pentru noi.
Poate tocmai de aceea conversațiile interesante nu dispar. Mie una mi se pare că doar pornesc din alt loc, puțin mai departe decât înainte. Nu mai ajunge „Am văzut ce ai făcut în vacanță”. Întrebarea bună, întrebarea care chiar deschide ceva, cred că e „Și cum a fost, de fapt?”. Știți senzația aia când cineva începe să povestească și abia atunci vă dați seama că tot ce văzuserăți online era doar decorul? Exact despre asta vorbesc. Dincolo de fotografii, dincolo de locurile frumoase și de câteva secunde de story, există mereu o experiență pe care ecranul n-are cum s-o ducă până la capăt.
Îmi place viața așa cum e acum. N-o să mint: eu n-aș renunța sub nicio formă la rețelele de socializare. Îmi place să văd unde ajung oamenii, ce îi bucură, ce descoperă și ce aleg să păstreze în imaginile lor. Partea mea preferată e că social media ne-a făcut, da, mai spectatori ai vieților celorlalți, dar ne-a dat și o mulțime de ferestre spre lumi în care eu, una, poate n-aș fi ajuns niciodată. Și tocmai de asta nu simt nevoia să demonizez nimic aici.
Doar că, sincer vorbind, după ce ai văzut fotografia, eu cred că merită aproape întotdeauna să fii curioasă și de povestea din spatele ei.