Există întrebări care nu mă lasă în pace tocmai pentru că nu au un răspuns curat. Asta e una dintre ele. Cât de mult pot interacționa un bărbat și o femeie fără ca între ei să apară ceva care să semene măcar puțin cu atașamentul, cu dorul, cu așteptarea, cu acel „de ce nu mi-a răspuns?” pe care încercăm să-l prezentăm drept o simplă curiozitate? Mă refer la orice fel de apropiere care depășește interacțiunea profesională și intră în zona personală, intimă, constantă.
Recunosc că mă intrigă mai ales zonele acelea în care doi oameni spun liniștiți „nu e nimic”, în timp ce între ei circulă deja ceva care nu mai seamănă deloc cu nimicul. Poți să vorbești zilnic cu cineva, să-i povestești ce ți s-a întâmplat la 11 noaptea, să-i trimiți poze din supermarket, să-l suni când ai avut o zi proastă, să-i știi programul, nervii, fricile, micile ridicoluri, și să spui apoi că sunteți „doar prieteni” sau „doar vorbiți”? Poți, sigur. Întrebarea e dacă formula asta descrie realitatea sau doar o face mai ușor de suportat.
Eu, una, nu prea cred în ideea unei prietenii complet neutre între un bărbat și o femeie atunci când există comunicare constantă, apropiere și interes personal. Nu spun că orice conversație duce inevitabil la iubire și nici că orice bărbat și orice femeie care se înțeleg bine se doresc. Dar când doi oameni ajung să se caute zilnic, să se confeseze, să-și ofere atenție și să ocupe un loc important în rutina celuilalt, am impresia că undeva există aproape întotdeauna o atracție — poate foarte bine mascată, poate nerecunoscută — sau dorința unuia dintre ei ca lucrurile să devină, la un moment dat, ceva mai mult. Uneori nici măcar persoana care simte asta nu își spune adevărul până când apare un motiv să fie pusă față în față cu el.
Cu timpul, am început să înțeleg că nu intensitatea unui gest schimbă totul, ci repetiția lui. Nu o conversație lungă te încurcă, ci faptul că devine ritual. Nu o ieșire în doi ridică semne de întrebare, ci seria lor. Nu o confesiune te leagă, ci obișnuința de a merge mereu acolo când ți-e greu. În ziua în care cineva devine primul om căruia vrei să-i spui ceva bun, rău, jenant sau trist, mie una mi se pare că nu mai vorbim despre o prezență neutră în viața ta.
Și mai este ceva: apropierea intimă așa-zis fără implicare emoțională. Aici mi se pare că ne place să fim mult mai raționali în teorie decât suntem în realitate. Doi oameni pot spune că se doresc fizic și atât, că nu vor relație, că nu au pretenții, că fiecare își vede de viața lui. Și poate chiar funcționează pentru o vreme. Dar când apropierea fizică devine repetată, apare familiaritatea. Începi să cunoști corpul celuilalt, reacțiile lui, felul în care te privește, momentele în care e vulnerabil. Și mi se pare greu de crezut că toate acestea rămân perfect separate de emoție la nesfârșit. Poate că nu apare iubirea. Dar poate apărea atașamentul, posesivitatea, gelozia sau simpla dorință de a nu mai fi înlocuit. Iar de aici până la „eu nu vreau o relație, dar nici nu vreau să fii cu altcineva” distanța poate fi surprinzător de mică.
Gândiți-vă la toate formele moderne de „nu e o relație”. Doi oameni care își scriu în fiecare zi, dar nu-și spun nimic clar. Doi oameni care au apropiere fizică, dar evită cu grijă orice discuție despre ce simt. Doi oameni care ies noaptea, beau un pahar, se plimbă prin oraș și apoi se retrag elegant în spatele replicii „ne înțelegem foarte bine, atât”. Vorbesc serios: uneori „atât” înseamnă deja enorm. Uneori „noi doar vorbim” ascunde o intimitate emoțională mai mare decât au unele cupluri care își spun oficial iubită și iubit.
Știu cum sună, dar pentru mine semnul nu este neapărat sărutul și nici măcar sexul. Semnul este așteptarea. Momentul acela mic și deloc spectaculos în care te uiți la telefon și speri să fie el. Sau ea. Când te întrebi de ce nu răspunde. Când îți spui „nu e nicio problemă, probabil e ocupat”, dar în realitate repeți fraza asta de câteva ori ca să începi să o crezi tu înaintea oricui altcineva. Când afli că este cu altcineva și simți o durere pe care, teoretic, nu ai niciun drept să o simți. Când te deranjează că nu mai ești prima persoană căutată. Când apare comparația. Când vrei să fii preferatul, deși oficial nu ceri nimic. Acolo se schimbă terenul.
Pentru că poate cel mai dureros lucru nu este că omul nu răspunde. Este faptul că, atunci când nu răspunde, îți amintești brusc că nu ai niciun statut care să-ți dea dreptul să ceri un răspuns. Și atunci începi să te convingi că nu te deranjează. „Nu e nicio problemă.” „Nu suntem împreună.” „Are și el viața lui.” Toate pot fi adevărate. Și totuși, în tine poate exista deja o așteptare pe care relația nu a promis niciodată că o va îndeplini.
La fel de complicată mi se pare și situația în care există atracție, dar atracția nu devine acțiune. Eu cred că poate exista apropiere fără să se ajungă la o relație, dar nu cred că putem pretinde la nesfârșit că atracția nu schimbă nimic. Dacă unul dintre cei doi speră în secret că celălalt „o să-și dea seama” într-o zi, nu mai este o relație liniștită. Este așteptare cu haine mai decente.
Situația foștilor mi se pare și mai sensibilă. Doi foști pot rămâne apropiați? Da. Dar n-o să mint: uneori apropierea asta funcționează doar cât timp niciunul nu trebuie să accepte cu adevărat că celălalt merge mai departe. În clipa în care unul își reface viața și celălalt simte acea retragere ca pe o pierdere personală, devine limpede că legătura nu era atât de „rezolvată” pe cât părea.
La fel și cu doi colegi care încep să vorbească după program, apoi să iasă, apoi să se caute constant. La început pare inofensiv. O cafea, o glumă, niște mesaje, un apel lung, o vulnerabilitate împărțită. Dar uneori tocmai relațiile care nu încep „ca relații” ajung să fie cele mai încurcate, pentru că nimeni nu știe exact când s-a trecut linia. Sau, mai cinstit spus, când a fost văzută și ignorată.
Poate mă înșel, dar simt că întrebarea reală nu este dacă un bărbat și o femeie pot fi apropiați fără sentimente. Desigur că pot. Întrebarea mai incomodă este alta: cât timp pot rămâne într-o apropiere constantă, intimă, personală, fără ca unul dintre ei să înceapă să investească mai mult decât recunoaște? Și atunci ajung exact în locul care mă interesează cel mai tare: există cu adevărat relații „fără sentimente” sau doar relații în care sentimentele unuia dintre cei doi nu au fost încă spuse cu voce tare?