Există idei pe care, dacă le spui cu voce tare, simți imediat cum se strânge puțin aerul în cameră. Una dintre ele, pentru mine, este asta: eu cred că femeile trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbații. Dar nu cred că trebuie să avem și exact aceleași îndatoriri. Și da, îmi asum că este o idee care poate suna foarte prost în epoca în care egalitatea a devenit unul dintre cele mai populare cuvinte. Tocmai de aceea vreau să o explic, pentru că nu vorbesc despre drepturi mai puține pentru femei, ci despre un privilegiu pe care cred că încă îl avem și pe care nu văd de ce ar trebui să ne grăbim să-l abandonăm.
Mă bucur sincer pentru tot ce au câștigat femeile. Mi se pare firesc să putem avea carieră, bani, autonomie, poziții de conducere, să luăm decizii importante și să nu depindem de un bărbat ca să existăm decent în lume. O femeie poate conduce o companie, poate câștiga mai mult decât partenerul ei, poate alege să nu aibă copii sau să-i aibă, poate pleca dintr-o relație care nu-i face bine și își poate construi viața după propriile criterii. În privința drepturilor, vreau egalitate. Fără asteriscuri.
Doar că, atunci când ajungem la îndatoriri, lucrurile nu mai sunt deloc atât de simetrice. Și, dacă sunt sinceră, nici nu cred că trebuie să fie.
Nu ne miră aproape deloc dacă bărbatul face primul pas, scrie primul, insistă primul, vine cu florile, cu invitația, cu planul, cu cererea în căsătorie. Ne așteptăm ca el să conducă, să repare, să protejeze, să rezolve problemele practice, să plătească facturile, să se ocupe de lucrurile grele, să suporte anumite cheltuieli, să facă sacrificii importante pentru familie și să găsească soluții atunci când apare o problemă. Dacă nu știe să repare ceva, nu mi se pare că soluția este să ridice din umeri și să spună că „nu se pricepe”. Să găsească pe cineva care se pricepe. Un meseriaș, un specialist, un psiholog, un om care poate rezolva concret situația. Și, dacă acel lucru intră în responsabilitatea lui, mi se pare firesc să fie dispus să plătească pentru soluție.
În schimb, o femeie poate face toate acestea, desigur, dar nu simt că societatea le cere cu aceeași fermitate. Și, sincer, nu mă deranjează deloc această diferență.
Mi se pare complet normală inclusiv gândirea aceea care îi scandalizează pe unii: „banii ei sunt banii ei, banii lui sunt banii noștri”. Știu că sună nedrept spus cu voce tare. Dar numărați câte cupluri fericite funcționează pe principiul ăsta. Exact. Multe. Atât de multe încât mi-e greu să cred că vorbim despre o anomalie socială pe care trebuie neapărat să o corectăm.
Și aici am avut conversații destul de aprinse în relațiile mele. Au existat parteneri care mi-au vorbit despre egalitate foarte apăsat, iar eu am simțit nevoia să le spun că egalitatea în drepturi nu înseamnă, pentru mine, o împărțire matematică a tuturor obligațiilor. Dacă eu am exact aceleași drepturi ca tine, asta nu înseamnă că trebuie să plătim exact jumătate-jumătate, să facem exact aceleași lucruri sau să ne asumăm exact aceleași responsabilități pentru ca relația noastră să fie corectă.
Uneori s-au frustrat. Îi înțeleg. Pentru că, dacă privești lucrurile doar prin lentila egalității absolute, poziția mea pare contradictorie. Numai că eu nu cred în egalitatea absolută a rolurilor. Cred în egalitatea valorii și a drepturilor, iar într-o relație cred că doi oameni pot negocia foarte diferit ceea ce oferă și ceea ce primesc.
Partea care mi se pare și mai interesantă este că trăim încă într-o societate patriarhală, chiar dacă aceasta s-a schimbat enorm. Femeile au intrat în spații care le erau cândva inaccesibile și mi se pare firesc să continue să o facă. Dar, în același timp, există încă domenii, poziții și contexte în care bărbații beneficiază de avantaje sau de acces pe care femeile nu îl au în aceeași măsură. Ei bine, dacă tot trăim într-o astfel de societate, cred că bărbații se pot mulțumi și cu aceste avantaje și fără să le ceară femeilor să plătească, să care bagajele, să scrie prima pe chat dacă este interesată. Nu mi se pare că trebuie să transformăm fiecare diferență dintre noi într-o nedreptate care trebuie corectată. Unele diferențe ne avantajează pe unii, altele pe ceilalți, iar uneori echilibrul nu înseamnă să facem totul identic.
Eu nu vreau să le iau femeilor dreptul de a fi independente. Din contră. Vreau să putem fi independente și, în același timp, să ne bucurăm de anumite privilegii pe care societatea încă ni le oferă. Nu văd de ce trebuie să demonstrăm că merităm egalitatea renunțând la orice avantaj tradițional care ne place.
Iar pentru bărbați, nu cred că soluția este să renunțe la responsabilitățile lor doar pentru că lumea s-a schimbat. Dacă nu știi să faci un anumit lucru, învață-l sau găsește o soluție. Dacă nu poți rezolva singur o problemă, plătește pe cineva care poate. Nu cred că vulnerabilitatea înseamnă să te retragi din responsabilitate. Cred că poți spune „nu știu” și, în secunda următoare, să te ocupi de rezolvarea acelui „nu știu”.
Poate că, până la urmă, egalitatea pe care o vreau eu este una destul de simplă: aceleași uși deschise pentru femei și bărbați, fără obligația ca, odată ce intrăm pe ele, să purtăm exact aceeași greutate în spate. Pentru că poate că echitatea într-o relație nu se măsoară în jumătăți perfecte, ci în felul în care doi oameni aleg să-și împartă viața — inclusiv atunci când împărțeala nu arată deloc egal de pe hârtie.
Și dacă putem accepta că femeile merită aceleași drepturi fără să pretindem că trebuie să preia și toate îndatoririle tradițional masculine, ce alte lucruri din relațiile dintre femei și bărbați am putea privi cu mai multă sinceritate, fără să ne grăbim să le numim nici nedreptate, nici progres?
Eu văd lucrurile destul de simplu: este un progres extraordinar faptul că femeile au ajuns să aibă aceleași drepturi ca bărbații, fără să fie obligate să preia și toate îndatoririle care au venit, în mod tradițional, la pachet cu rolul masculin. Nu cred că trebuie să ne fie rușine de această asimetrie și nici să o corectăm doar de dragul unei egalități perfecte pe hârtie. Voi cum vedeți lucrurile?