O spun direct: faptul că putem vedea bucăți din viața tuturor e una dintre cele mai bune invenții ale epocii noastre și, în același timp, una dintre cele mai elegante păcăleli. Mie chiar îmi place să văd unde a fugit cineva într-un city break, ce-a comandat la cină, cum arată apartamentul unei persoane pe care n-am întâlnit-o niciodată sau ce face o prietenă într-o duminică leneșă. Și da, îmi asum ce urmează să spun: nu fac parte din tabăra aceea plictisitoare care se plânge ritualic că „social media ne-a distrus”. Nu. Ne-a dat acces. Mult. Aproape prea mult.
Dar pe bune acum, accesul ăsta schimbă felul în care îi descoperim pe ceilalți, iar mie asta mi se pare partea cu adevărat interesantă. Dacă cineva se întoarce din vacanță, de multe ori știi deja unde a fost, ce hotel și-a ales, ce plajă a pozat și cum arăta micul dejun servit în farfurii prea albe pentru viața reală. Ai văzut totul în câteva story-uri, între două semafoare, cu cafeaua în mână și bateria la 12%. Iar când vă vedeți, conversația nu mai pornește firesc cu „Cum a fost?”, pentru că ai impresia că știi deja. Numai că nu știi. Recunosc că asta mi se pare una dintre marile păcăleli ale vieții online: ai văzut pozele, dar nu și povestea. Ai văzut locurile, dar habar n-ai ce a enervat, ce a emoționat, ce a fost prost, ce a fost memorabil și ce n-ar fi fost postat niciodată nici beat(ă) de fericire.
Am convingerea că aici se rupe filmul pentru mulți dintre noi: ajungem să ne simțim familiarizați cu oameni pe care, dacă suntem sinceri, nu-i cunoaștem aproape deloc. Le știm canapeaua, câinele, cana preferată, colțul bun de lumină din bucătărie și poate chiar rutina de sâmbătă dimineață. Și totuși, știu cum sună, dar mie mi se pare ridicol cât de repede spunem că „știm” pe cineva doar pentru că i-am urmărit viața în pătrățele. O spun fără ocolișuri: eu cred că e o greșeală să confunzi accesul cu apropierea. Nu e deloc același lucru. Faptul că vezi nu înseamnă că înțelegi. Faptul că urmărești nu înseamnă că ești aproape.
Și culmea, nu spun asta ca pe o acuzație morală. Vă spun din proprie experiență: fac asta tot timpul. Aleg ce arăt, ce păstrez, ce las la vedere și ce țin numai pentru mine. Într-o seară, pe la unu fără ceva, am primit un mesaj după o fotografie în care păream liniștită, aranjată, cu un pahar de vin și o lumină foarte bună pe masă: „Ce bine arăți, se vede că ești într-o perioadă superbă.” Mi-a venit să râd. Cu zece minute înainte stătusem în bucătărie și mă certasem la telefon despre bani. Asta e toată povestea: poza n-a mințit, dar nici n-a spus adevărul întreg.
Mi-a luat ceva să înțeleg că discuțiile bune nu au dispărut. Doar nu mai pornesc de unde porneau înainte. Nu mai ajunge „Am văzut că ai fost plecat(ă)”. Asta e observație, nu conversație. Întrebarea bună e alta: „Și cum a fost, de fapt?” Sau: „Ce nu s-a văzut în poze?” Acolo începe ceva real. Știți senzația aia când cineva începe să povestească și deodată vă dați seama că tot ce văzuserăți online era doar ambalajul? Exact despre asta vorbesc. Dincolo de cadre frumoase, filtre și câteva secunde de story, există întotdeauna o experiență pe care ecranul n-are cum s-o ducă până la capăt.
N-o să mint: eu n-aș renunța la rețelele sociale. Deloc. Îmi place să văd unde ajung oamenii, ce îi entuziasmează, ce descoperă, ce salvează din viața lor în imagini. Partea mea preferată e că social media ne-a făcut spectatori, da, dar ne-a dat și niște ferestre spre lumi în care altfel poate n-am fi ajuns niciodată. Eu una am descoperit locuri, idei, filme, restaurante, feluri de a trăi și chiar oameni pe care n-aș fi dat doi bani dacă nu-mi apăreau, la momentul potrivit, pe ecran.
Dar tocmai pentru că îmi place, refuz s-o romantizez prostește. Poate mă înșel, dar simt că una dintre cele mai mari confuzii ale vremurilor noastre e asta: credem că intimitatea se vede. Nu, intimitatea se spune greu, târziu și numai cui trebuie. Restul e vitrină. Uneori sinceră, alteori atent aranjată, de cele mai multe ori undeva la mijloc.
Sincer vorbind, după ce ai văzut fotografia, eu cred că abia atunci merită să devii curios sau curioasă. Nu de decor, ci de ce a fost dincolo de el. Pentru că, la final, o imagine poate să-ți arate unde a fost cineva. Doar o conversație îți spune cine a fost acolo, de fapt.