Sunt ani în care simt foarte clar momentul în care ceva se reașază în mine. La mine, senzația asta vine firesc odată cu începutul unui nou an școlar, probabil pentru că profesia mea are acest ritm al începuturilor. Însă, recunosc că de ceva vreme mă gândesc la restartul acesta dincolo de meseria mea. Mi se pare că, într-un fel sau altul, toți avem nevoie de un prag peste care să pășim cu impresia că mai putem încerca o dată. Iar dacă profesia noastră nu ne oferă astfel de praguri în mod natural, am convingerea că putem să ni le construim singuri: într-o vacanță, într-o luni care chiar contează, după o perioadă în care am mers prea mult pe pilot automat sau pur și simplu în clipa în care ne dăm seama că am obosit într-un fel care nu mai poate fi ignorat.
Când eram mai mică, restartul venea la pachet cu o listă aproape militantă. Voiam să fiu mai bună, mai eficientă, mai ordonată, mai creativă, mai remarcabilă. Privind în urmă, parcă fiecare nou început trebuia să mă transforme într-o versiune mai impresionantă a mea. Îmi propuneam mai mult, ceream mai mult, împingeam mai mult. Și da, îmi asum ce urmează să spun: felul acesta de a începe din nou m-a obosit mai mult decât m-a ajutat.
Cu timpul, am început să înțeleg că nu orice restart trebuie să vină cu ambiția de a deveni „mai mult”. Uneori, restartul de care am nevoie nu are nimic spectaculos la suprafață. Nu înseamnă să fiu mai performantă decât anul trecut, ci mai împăcată cu mine decât am fost. Nu înseamnă să devin mai impresionantă, ci mai naturală. În perioada asta a vieții mele îmi doresc mai ales să fiu mai optimistă, mai blândă cu mine însămi, să am mai multă încredere în instinctul meu și să nu mă mai las trasă în toate direcțiile de așteptările celor care par să creadă că eu pot și trebuie să ofer mereu încă puțin.
Aici, sincer vorbind, simt una dintre cele mai grele schimbări. Eu am fost mult timp omul care mai face ceva, care mai rezolvă ceva, care mai pune ceva peste ce a făcut deja. Știu cum sună, dar uneori hărnicia poate deveni o formă foarte elegantă de a te abandona pe tine. Nu spun asta cu revoltă față de muncă — mie munca îmi place cu adevărat. Țin morțiș la ideea asta: tocmai pentru că munca are valoare pentru mine, nu vreau să o las să ocupe tot spațiul din mine.
Încep să cred tot mai mult că sunt mai creativă atunci când nu mă simt urmărită de propria mea presiune. Când nu încerc să demonstrez, îmi vin idei. Când nu mă forțez să fiu extraordinară, devin mai vie. Am observat la mine că presiunea nu scoate mereu ce e mai bun din noi; uneori scoate doar oboseală, comparație și o voce interioară care nu mai tace. Poate mă înșel, dar simt că multe dintre lucrurile mele cele mai bune au apărut când m-am lăsat puțin în pace.
Mai e ceva ce vreau să fac diferit de data aceasta: felul în care mă încarc cu tot ce vine din afară. Problemele altora, tonul altora, așteptările altora, nemulțumirile altora. N-o să mint: pe mine asta mă epuizează teribil. Nu vreau să devin indiferentă și nici rece, dar vreau să-mi păstrez energia. Energia cu care să-mi duc zilele până la capăt fără să mă simt stoarsă. Energia pentru hobby-urile mele, pentru curiozitățile care mă țin trează pe dinăuntru, pentru proiectele care îmi plac chiar dacă nu sunt suficient de „utile” după standardele cuiva.
Partea mea preferată din schimbarea asta de perspectivă este că simt tot mai clar nevoia să cred în ce mi se pare frumos fără să pun imediat granițe, justificări și întrebări despre randament. Mă surprind uneori că vreau să mă apuc de ceva și aproape în aceeași secundă mă întreb dacă merită, dacă e suficient de bun, dacă produce ceva concret. Iar acum încerc, încet, să nu mai trăiesc așa. Vorbesc serios: nu tot ce ne face bine trebuie apărat cu argumente.
Recunosc și că nu e prima dată când îmi promit toate lucrurile astea. Le-am mai vrut și altădată. Doar că, de multe ori, am alunecat în workaholism cu o ușurință care m-a speriat abia după. Am confundat valoarea mea cu cât fac, cât rezolv, cât ofer, cât duc. Și dacă e să spun lucrurilor pe nume, asta nu e noblețe, e o capcană foarte lăudată.
Poate că, pe măsură ce creștem, restartul nu mai înseamnă să adăugăm straturi noi peste noi, ci să dăm jos din ele. Poate că nu e despre a deveni mai mult, ci despre a ajunge mai aproape. Mai aproape de ritmul nostru, de energia noastră reală, de felul în care vrem să muncim și să trăim fără să ne pierdem în tot ce ni se cere. Iar dacă ai avea curajul să-ți privești sincer următorul restart, ce ai alege să lași în urmă ca să poți deveni, în sfârșit, mai aproape de tine?