Nimeni nu m-a prevenit cât de obositoare poate fi vacanța. Serios, eu chiar am intrat în școala de vară cu gândul că o să fie mai ușor, mai lejer, mai „hai să ne jucăm frumos”. Școala de vară sună a joacă — și chiar este — doar că joaca, la șase-opt ore pe zi, e o meserie în toată regula. Copiii se plictisesc de o activitate în cel mult un sfert de oră, iar tu trebuie să ai mereu următoarea pregătită, ca un magician care nu are voie să rămână fără trucuri în mânecă.
La început am încercat să țin pasul cu liste, planuri și coșuri pline de materiale. Recunosc că asta mă liniștea: să văd totul pregătit, pus în ordine, bifat frumos în mintea mea. Funcționează, dar doar pe jumătate. Mie una mi se pare că oboseala nu vine de la jocurile în sine, ci de la reinventarea continuă — de la senzația că ești singura din încăpere care trebuie să țină spectacolul în mișcare. Și da, îmi asum ce urmează să spun: partea asta e mult mai grea decât lasă lumea să se vadă.
Cheia am descoperit-o târziu și oarecum din întâmplare: să ajungi să-i cunoști. Vă spun din proprie experiență, până nu le prinzi ritmul, glumele, micile obsesii și felul lor de a reacționa, parcă împingi toată ziua de la spate. Să le savurezi glumele, să râzi sincer la a treia poantă despre același lucru, să devii, încet, unul dintre ei. Știu cum sună, dar exact acolo se schimbă totul. Din clipa în care îți place cu adevărat să joci și tu jocurile pe care le propui, nu mai ții un program — te joci. Iar ei simt imediat diferența.
Și mai e ceva ce nu scrie în niciun ghid: momentele mici care te țin pe linia de plutire. N-o să mint: pe mine astea mă salvează. Copilul care îți păstrează un loc în cerc, regula inventată pe loc care face jocul de zece ori mai bun. Le adun într-un buzunar invizibil și, în zilele mai grele, le scot de acolo una câte una. Poate mă înșel, dar simt că tocmai lucrurile astea mărunte fac toată diferența, nu planul perfect de acasă.
Șase ore trec altfel când nu le mai numeri. Sincer vorbind, în clipa în care nu mai stau cu ochii pe ceas, parcă respir altfel și eu. Iar seara, când ajungi acasă cu vocea răgușită, înțelegi că oboseala este una plăcută. O spun fără ocolișuri: nu cred deloc în ideea că doar ce e ușor merită. Uneori, exact oboseala aia care te lasă fără glas îți arată cel mai clar că ai fost, cu adevărat, acolo.