Nimeni nu m-a prevenit cât de obositoare poate fi vacanța. Școala de vară sună a joacă — și chiar este — doar că joaca, la șase ore pe zi, e o meserie în toată regula. Copiii se plictisesc de o activitate în cel mult un sfert de oră, iar tu trebuie să ai mereu următoarea pregătită, ca un magician care nu are voie să rămână fără trucuri în mânecă.
La început am încercat să țin pasul cu liste, planuri și coșuri pline de materiale. Funcționează, dar doar pe jumătate. Oboseala nu vine de la jocurile în sine, ci de la reinventarea continuă — de la senzația că ești singura din încăpere care trebuie să țină spectacolul în mișcare.
Cheia am descoperit-o târziu și oarecum din întâmplare: să ajungi să-i cunoști. Să le savurezi glumele, să râzi sincer la a treia poantă despre același lucru, să devii, încet, unul dintre ei. Din clipa în care îți place cu adevărat să joci și tu jocurile pe care le propui, nu mai ții un program — te joci. Iar ei simt imediat diferența.
Și mai e ceva ce nu scrie în niciun ghid: momentele mici care te țin pe linia de plutire. Copilul care îți păstrează un loc în cerc, regula inventată pe loc care face jocul de zece ori mai bun. Le adun într-un buzunar invizibil și, în zilele mai grele, le scot de acolo una câte una.
Șase ore trec altfel când nu le mai numeri. Iar seara, când ajungi acasă cu vocea răgușită, înțelegi că oboseala este una plăcută.