Am o toleranță aproape enervantă pentru tot felul de defecte omenești. Pot să înțeleg naivitatea, pentru că nu toți avem aceleași instrumente. Pot să înțeleg nepăsarea, deși mă rănește. Pot să înțeleg egoismul, greșelile, chiar și anumite forme de răutate, pentru că știu că oamenii lovesc uneori exact din locurile lor cele mai vulnerabile. Dar aroganța mă scoate din sărite într-un fel foarte particular. Sincer, aroganța are ceva care mă face să-mi retrag instant orice curiozitate pentru omul din fața mea.
Și nu, nu mă deranjează oamenii care știu cine sunt și ce pot. Din contră. Eu admir enorm oamenii care intră într-o încăpere fără să se micșoreze, care vorbesc clar, care nu se scuză pentru reușitele lor și care nu joacă teatru de modestie doar ca să fie mai ușor de înghițit. Partea mea preferată e fix asta: un om care se cunoaște, care nu se bâlbâie emoțional de fiecare dată când trebuie să-și ocupe locul. Asta nu e aroganță. Asta e încredere în sine. Diferența, pentru mine, apare în momentul în care cineva nu se mulțumește să fie „mare” în propriii ochi și simte nevoia să-i facă pe ceilalți mai „mici”.
Acolo se rupe tot.
Un om sigur pe el nu are nevoie să aibă ultimul cuvânt în orice conversație. Nu transformă fiecare greșeală a altuia într-o scenă pe care el să strălucească. Nu simte impulsul să corecteze fiecare detaliu doar ca să pară mai deștept. Am observat la mine că există o diferență uriașă între omul care chiar știe multe și omul care vrea să te facă să simți că știi tu prea puțin. Primul te face să te deschizi. Al doilea te face să te aduni de pe jos.
Aroganța nici măcar nu apare mereu în formele ei zgomotoase. Uneori vine îmbrăcată foarte elegant. În tonul cu care cineva vorbește cu ospătarul, dar altfel cu directorul. În felul în care nu poate spune „nu știu”, de parcă două cuvinte atât de simple i-ar dărâma tot personajul. În privirea aceea puțin plictisită cu care ascultă pe cineva despre care a decis deja că nu e „la nivelul lui”. În glumele cu venin despre oameni „mai simpli”. În nevoia de a strecura salariul, funcția, facultatea, orașele prin care a umblat, cărțile citite, contactele, reușitele — nu ca detalii de viață, ci ca instrumente de dominare. Știu cum sună, dar pentru mine asta nu e forță. E fragilitate „dată cu parfum scump”.
Și da, îmi asum ce urmează să spun: vârsta nu impresionează prin ea însăși. Faptul că ai 50 de ani, iar eu 24, nu înseamnă automat că ai înțeles viața mai bine decât mine. Ai trăit mai mult, da. Dar timpul trecut nu produce automat profunzime, după cum nici tinerețea nu înseamnă automat superficialitate. Am întâlnit oameni mai în vârstă care vorbeau cu o superioritate obosită, ca și cum simpla lor vârstă ar trebui să închidă gura tuturor din jur. Și am întâlnit oameni tineri cu o claritate și o finețe pe care mulți nu le ating nici după încă douăzeci de ani. Pentru mine, respectul nu este același lucru cu supunerea. Nu îl dau gratuit doar pentru că cineva are mai mulți ani decât mine, are un titlu sau stă pe un scaun mai înalt.
Același lucru îl simt și în cuplu, poate chiar mai apăsat. Mă surprind uneori că trebuie să spun asta cu voce tare în 2026, dar o spun: dacă într-o relație unul e CEO și celălalt stă acasă, nu s-a creat nicio ierarhie umană între ei. S-au împărțit niște roluri, atât. Banii nu dau dreptul la ton superior. Funcția nu îți permite să vorbești de sus cu omul cu care împarți patul, frigiderul, oboseala și viața. Dacă ai început să folosești succesul profesional ca argument de autoritate în intimitate, nu mai e parteneriat, e administrație. Iar eu una nu pot romantiza asta deloc.
N-o să mint: cred că fiecare dintre noi are mici momente de aroganță. Când corectăm prea repede. Când ascultăm doar ca să răspundem. Când intrăm într-o conversație cu convingerea că deja știm cine merită atenția noastră și cine nu. Și tocmai de asta tema asta mă atinge atât de tare. Pentru că aroganța nu e doar la „ceilalți”, la oamenii insuportabili din poveștile noastre. E și o ispită mică, foarte omenească, de a ne ridica pe noi înșine urcând și călcând pe umerii altcuiva.
Dar tot aici rămâne și întrebarea care pe mine nu mă lasă în pace: cât de solidă poate fi, de fapt, încrederea în sine a unui om care are nevoie, iar și iar, să-i micșoreze pe ceilalți ca să se simtă important?