Sunt foarte curioasă câți oameni trec, în liniște, prin ani întregi în care nu își dau seama cât de valoroși sunt. Nu mă refer la oameni distruși, căzuți, fără resurse. Mă refer la cei care funcționează. Care merg la muncă, își plătesc facturile, ies la o cafea, râd la masă cu prietenii, își fac planuri pentru weekend și, cu toate astea, trăiesc cu senzația destul de încăpățânată că sunt, în cel mai bun caz, obișnuiți.
Știu cum sună, dar exact asta mă intrigă: viața poate să nu fie rea deloc și totuși să ți se pară plată. Tolerabilă. Repetitivă. Ca un fundal care nu te lovește, dar nici nu te aprinde. Și undeva, în fundalul acestui fundal, apare ideea că poate nici tu nu ești mare lucru. Nu pentru că ai o probă clară. Nu pentru că ai eșuat spectaculos. Ci pentru că nimic din jur nu îți reflectă altceva.
Recunosc că mă obsedează metafora asta: reflectorul. Sunt părți din noi care rămân complet banale în propriii noștri ochi doar pentru că nimeni nu a pus, la timp, lumina pe ele. Dacă nimeni nu îți spune că ai o prezență care liniștește, vei presupune că prezența ta într-o cameră nu are nimic deosebit. Dacă nimeni nu observă cât de atent muncești, vei spune despre tine că faci și tu ce face toată lumea. Dacă nimeni nu îți zice, într-o seară absolut banală, „ai ceva aparte”, e foarte posibil să treci pe lângă tine ani la rând fără să remarci exact acel „ceva”.
Privind în urmă, de câte ori nu se schimbă totul absurd de repede dintr-un detaliu exterior? Un bărbat care se uită la tine altfel decât s-au uitat ceilalți. O femeie care îți spune că îi plac hainele tale și, dintr-odată, combinația aia pe care ai pus-o pe tine fără mare ceremonie capătă alt contur. Un șef care îți laudă munca și, într-o zi în care, până atunci, te considerai perfect obișnuită printre oamenii din jurul tău, începi să te porți de parcă ai avea, totuși, o coloană interioară mai dreaptă. Nu te-ai schimbat în cinci minute. Doar ai văzut, pentru o clipă, ce vede altcineva.
Dacă ar fi să fiu sinceră, nu cred deloc în bravada aceea foarte la modă cu „nu am nevoie de validarea nimănui”. Sigur, în forma ei extremă, dependența de aprobarea altora te poate face praf. Dar varianta cealaltă, în care ne prefacem că privirea celorlalți nu contează deloc, mi se pare puțin falsă. Am observat la mine că uneori ai nevoie să fii văzut ca să începi să te vezi. Nu pentru că alții decid cine ești, ci pentru că, atunci când trăiești prea mult în propria ta familiaritate, devii orb față de tine însuți.
Poate mă înșel, dar simt că sunt mai mulți oameni ca mine decât pare. Oameni care se uită la ei ca la un mobilier zilnic: fața lor e prea cunoscută, vocea lor e prea auzită, felul lor de a vorbi e prea repetat, munca lor e prea obișnuită. Și tocmai din cauza acestei familiarități ajung să nu mai vadă nimic remarcabil. Ce e mereu la îndemână nu mai pare prețios. Ce porți în fiecare zi nu mai pare frumos. Ce faci constant nu mai pare talent. Și atunci întrebarea mă lovește direct: de ce mie și celor ca mine, dacă există, ne vine atât de greu să înțelegem că suntem minunați în privințe care altora li se par evidente?
Partea și mai incomodă e alta. Și da, îmi asum ce urmează să spun: oamenii care se simt așa sunt, uneori, chiar cei care au citit cel mai mult despre dezvoltare personală, psihologie, atașament, traumă, mecanisme, reglare emoțională și toate cuvintele mari cu care încercăm să punem ordine în viață. Mă includ aici fără să clipesc. Eu știu teoria. O știu foarte bine. Pot să numesc ce mă doare, pot să leg comportamente de cauze, pot să identific tipare și să explic destul de coerent de ce reacționez într-un fel sau altul. Și, sincer vorbind, tocmai asta mă sperie uneori: în practică, mă descurc mai prost decât cineva care n-a deschis în viața lui o carte de dezvoltare personală, dar care are instinctul sănătos de a trăi.
Cu timpul, am început să înțeleg că există și riscul ăsta: să teoretizezi atât de mult, încât să te îndepărtezi de lucrurile simple care îți fac viața vie. Să nu mai simți direct, ci să analizezi ce simți. Să nu te mai bucuri spontan de un compliment, pentru că deja îl despici în mecanisme, nevoi, proiecții și lipsuri vechi. Să nu mai lași o admirație sinceră să te încălzească, pentru că te grăbești să o pui sub lupă. N-o să mint: uneori mă întreb dacă nu cumva, în încercarea de a înțelege viața foarte bine, riscăm s-o trăim puțin mai prost.
Da, nu vă grăbiți să vorbiți despre depresie, pentru că nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre o stare mult mai discretă și mai comună. Despre zile care merg. Despre o viață funcțională. Despre serile în care ai făcut tot ce aveai de făcut și totuși te încearcă sentimentul că nimic din tine nu iese cu adevărat din rând. Despre impresia că ești, în linii mari, corect, decent, acceptabil — dar nu neapărat valoros.
Și atunci rămân cu întrebarea asta, care pe mine nu mă lasă deloc în pace: câte lucruri frumoase despre noi nu le știm încă doar pentru că, până acum, nu a venit nimeni să pună reflectorul exact acolo?